Chesta paggena è stata leggiuta du' vote e mo è fernuta.
Apprimma io nun perdette l’allegria,
’a facette partì, nun ce ’o cercaie,
ma mo, sulo e desierto, ’a casa mia,
vaco alluccanno sempe: — Addò starraie?!
Fronna d’aruta ch’ogne male stuta,
vide stu ffuoco si m’ ’o puo’ stutare!
L’anema mia ch’è ghiuta e ch’è venuta
sperava sempre ’e nce putè parlare!
Ma mo tutt’ ’a speranza aggio perduta,
e a lietto cchiù non pozzo arrepusare,
e st’anema, lassata trista e muta,
va jenchenno de lacreme nu mare!
— 74 —